Aceeasi seara…raman pierduta in umbra.Cu un simplu gest credeam ca pot muta stelele,cand tot ce am vazut au fost doar zarile ce il indepartau de mine cu fiecare minut,il faceau tot mai indiferent in orice secunda…El privea neatent in marea lumina  a eternului gandindu-se la fiinta lui prea mult iubita.Eu eram afara,singura si ratacita.Imaginea lui devenea tot mai profunda.Este departe …si doare,stiu.Tot ce pot spune acum este doar un simplu “Este prea tarziu”.Prea tarziu pentru iubire,pentru o lume care nu accepta asta.Era o inima pierduta in imensul ocean,un roman de suflete ne erau vorbele.Te-ai lasat de acel “prost obicei” de a spune ce simti,ai plecat fara sa te gandesti ca in urma ta ramene un suflet singur,care inca asteapta un semn,o sclipire,pentru oceanul ce ne desparte pa noi doi.Doua suflete ce visau cu ochii deschisi la o lume noua,o iubire adevarata.Plec mai departe.Dar ce folos?Pentru ce mai caut iubirea fara rost?Am ajuns  la capatul prapastiei,am privit in jos,pentru ca si la razele soarelui eu tot in jos priveam.Am simtit o adiere rece.Nu era ca intotdeauna.Am privit in sus,stejarul de langa banca unde ne-am sarutat prima data era tot acolo…dar tu nu.Te gasesc sub un pod parasit de ani de zile…Cu o privire gingasa,ridici capul si te uiti la mine,vocea iti tremura si,sfidator ma intrebi:-“Ma iubesti?”Usor surprinsa de cuvintele tale ma asez langa tine si,cu o sclipire in ochi iti spun:“Te-am iubit”…